Grigore Pintea, zis Pintea Viteazul

Grigore Pintea, zis Pintea Viteazul (n. 1670, Magoaja, comitatul Cluj — d. 14 august 1703) a fost un vestit haiduc din Tara Lapusului, Maramures.

„De-un viteaz asa falos,

Si la inima milos,

De-un viteaz asa de mare,

La sarmani da ajutoare”,

spune balada.

Nascut în anul 1670 ca fiu de mici nobili români din Magoaja în fostul Comitat al Clujului, intra în conflict cu nobilii din zona si decide sa lupte împotriva nedreptatilor sociale, fuge în codrii Maramuresului si „haiduceste”. Cu anii, terorizeaza nobilii locali care vor sa-l prinda, dar, potrivit legendelor, el reuseste sa scape de fiecare data urmaritorilor. În timpul împaratului Leopold I, obligatiile fiscale si militare introduse de stapânirea habsburgica în Transilvania au determinat o ampla miscare de rezistenta, cunoscuta sub numele de rascoala curutilor. Pe acest fundal, principele Francisc Rakoczi al II-lea a declansat o „lupta de eliberare nationala”, bazându-se atât pe sprijinul taranimii iobage, cât si pe ajutorul promis de regele Frantei (Ludovic al XVI-lea) si tarul Rusiei (Petru cel Mare). În nord-vestul Transilvaniei (Maramures, Satmar), capitan în armata lui Francisc Rakoczi al II-lea a fost Grigore Pintea (1660-1703), cunoscut conducator al unor cete de haiduci, care actiona de ani buni în sprijinul populatiei si în dispretul nobilimii si al autoritatilor austriece. Din documentele vremii reiese ca Grigore Pintea a fost un om instruit, cunoscator al mai multor limbi straine si al tehnicilor militare, deprinse în garnizoanele imperiale. Diplomat si bun negociator (vezi protocolul încheiat cu comandantul militar al cetatii Satmar, contele F. Lowenburg, în ianuarie 1700), Pintea a fost socotit de istorici „unul dintre cei mai însemnati români din secolul al XVII-lea” (Nicolae Densusianu, 1883). În primavara anului 1703, mai multe orase din nordul Transilvaniei (Zalau, Satmar, Bistrita, Dej, Sighet) cad în mâna razvratitilor. Armata lui Pintea trebuia sa cucereasca cetatea Baia-Mare - vistieria imperiala. În luna august, orasul era sub asediu. În urma unei ambuscade, Pintea este împuscat mortal (14 august)în fata portii de sud a orasului, in apropiere de Bastionul Macelarilor. Se mai spune despre el ca ar fi luptat si împotriva tatarilor, probabil pe când era în armata. În biserica din Budesti se afla o camasa de zale si un coif pe care le-ar fi purtat Pintea Viteazul, sau pe care le-ar fi luat în lupta de la tatari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele si harnasamentul pe care le folosea. Toponimele din aceste regiuni sunt marturii ale traseelor si popasurilor pe care cetele de haiduci ale lui Pintea le-au întreprins: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântâna lui Pintea, Satra Pintii, Vârfu Pintii sau Pestera lui Pintea - exista numeroase legende care vorbesc despre „berbintele cu galbeni” ale lui Pintea, ascunse în pesterile sau grotele din diverse regiuni.„Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal nazdravan. Apoi, oamenii împaratului o vrut sa-l prinda. El o stat calare pe cal, sus, pe Piatra Gutâiului. Calul o stat într-un picior de d-înapoi, ca s-amu se vede în piatra urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odata o zburat calu de pa Gutâi, cu Pintea calare, colo, pa Vârfu-Ptietrii de cata Sugatag; de-aiciuca, ca gându, o zburat pa Piatra Sapântii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime” (Dumitru Lupu Feier, 72 ani, Giulesti, 1924; cf. T. Papahagi, 1925.